Necunoscut în noapte…

Au trecut  două zile….

Au trecut  două zile de când în  noaptea  întunecată, i-am auzit pașii în urma mea.O privire hrănită de astrul nopții, m-a privit  iscoditoare . Cu o forță incendiară a alungat cu repeziciunea unui fluviu rațiunea. Am simtit-o sfredelitoare, stranie.

Atunci privirea de un albastru  intens mi-a povestit ceva  ciudat. Similitudini. Fotografia unei femei  fermecătoare și brățara, aceeași  brățară pe care  o  port de ceva vreme.

Au trecut două zile în care am încercat  să  uit cele întâmplate. Privirea, brățara..

Am ajuns acasă ca de obicei târziu, pe aceeași alee cu pavajul spălat de ploaie, cu gândul către ziua în care furtuna a curățat cu tunete și fulgere strălucirea zilei de vară, stingănd zările aprinse de soare. Eram eu și vibrația nopții. Am scos înfrigurată cheile și mi-am văzut încheietura mâinii. Nu, brățara nu o aveam. Sigur am uitat-o acasă.

– Ai uitat brățara ?

Ca o atingere ușoară de vânt, șoapta a străpuns liniștea nopții. Am privit uluită mâna întinsă către fața mea. Ochii albaștrii întunecați de umbrele nopții, m-au privit intens, întrebători. Ne priveam fără răspuns, o interacțiune nonverbală în  lumina palidă a nopții. Am încercat să înțeleg complexitatea privirii lui. Un fulger uitat de nori a străpuns  cerul, amintindu-mi de noaptea în care l-am întâlnit prima dată.

– Nu-ți fie teamă, deși poate ar trebui; în general oamenii se pot întâlni întâmplător în nopți întunecate sau…

– Sau ce ?

– Sau..nu ! Poate e timpul să  înțelegi că voi călători de fiecare dată când pașii tăi vor străbate aleea .

– De ce  apari la aceeași oră?

– Este ora ta, ora nopții în care ochii mei îți citesc gândul. Nu te speria, nu vreau  decât să-ți păstrez pentru  câteva minute imaginea.

Poate ar fi trebuit să fiu cuprinsă de spaimă,dar am înțeles că sunt imaginea pierdută din fotografia lui.Am crezut că va încerca să -mi lămurească misterul.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                        Am simțit o atingere  ușoară pe încheietura mâinii…

– Te voi căuta la nesfârșit, până mâinile noastre vor împleti  străluciri de stele, și  atunci  vei înțelege privirea mea..

Poate…

 

 

ANDREA BOCELLI (HQ) AVE MARIA (SCHUBERT)”

Stelele au strălucit în noapte.

Îngerii au coborât spulberând în zori, păcate …

Este ziua în care binecuvântarea umple Universul. Faptul că m-am născut intr-o mănăstire, este poate sensul viselor mele…

Nu, nu este ziua mea, aparține tuturor celor care iubesc să trăiască frumos !

O zi binecuvântata vă doresc !

…și pentru tine Maia, mama !

….chiar dacă ai plecat..

Fantasme

Noaptea sparge porțile viselor închise cu lanțurile de lumină ale apusului. Apar umbrele care guvernează aproape patologic mintea.Energiile nebănuite ale nopții, se învârt în cercuri iluzorii prin proiecțiile ciudate ale unei realități, percepută dincolo de cuvinte. 

„…l-am văzut sosind, am sperat o clipă doar că va zâmbi așa cum o făcea adesea,  ușor malițios. Nu, nu a zâmbit. A apărut tăcut, m-a privit cu tristețea omului sosit parcă din alt veac, a popsit cu obișnuita-i eleganță aristocrată,  în fotoliul. M-a privit îndelung tăcut, un chip frumos, fără cuvinte. Și l-am văzut plecând, pierzându-se în noapte,  pe o alee cu luciri lunatice după o ploaie de vară. Fără cuvinte, i-am strigat numele în noapte. Părea obosit, obosit poate de atâtea zboruri cu neguri sub aripi Frumos, tăcut și obosit. Știa, știa că privirea mea va fi aripă desprinsă din suflet, care-i va atinge urmele pașilor pierduți în noapte. Am privit, oglindă pustie, suflet trist la țărm de noapte….”

   Am privit micul înger prins în rochia îmbrăcată …era un dar.

  Născuți în tenebrele nopții, monștrii  de neguri,  se risipesc spulberați de magia îngerilor…

…A.G.