Să aveți o noapte minunată! 😊

  A fost odată un evreu înțelept.Și zicea el că totul se poate reduce la ce ai în cap. Îl chema Solomon. După el,a venit un alt evreu înțelept. Și zicea el că totul se poate reduce la ce ai în inimă.Îl chema Isus. După el, a venit un al treilea înțelept evreu. Și zicea el că totul se reduce la ce ai în stomac. Îl chema Marx. După el,a venit al patrulea evreu înțelept și a zis că totul se poate reduce la ce ai intre picioare 😀😂. Îl chema Freud.La sfârșit, a venit un alt evreu mai înțelept și a zis : „Totul e relativ”. Îl chema EINSTEIN !

….and ye, it’s true !

Foto :MaRia 😊😀

Articolul nu-mi apartine, l-am gasit pe Google cautand cuvinte intelepte.

Publicitate

„Bryan Adams, Rod Stewart, Sting – All For Love”

Fragment de vis

   Posibil să fiu fragment din alt trecut , cu o aripă neagră agățată strâmb, căutând mereu în noaptea cu străluciri stelare aripa pierdută, sfâșiată de ramuri uscate, uitată poate pe o bancă în parcul cu alei obosite de pași rătăciți . Privesc cu nepăsare imaginea unei crengi negre, agățată ca semn al unui destin de astrul nopții . Nepăsare și atât . Mă descompun în fragmente de amintiri , cu iluzia că vreodată le voi găsi aruncate într-un cufăr prăfuit. Ucid cu nepăsare ultima imagine reflectată în oglinda acoperită de giulgiu.     Sunt stăpâna nepăsării, în anotimpul cu ploi care sfâșie imagini funebre .

Foto : Google

Din întuneric, o voce caldă mă trezește din uitare..Dinu ! – Ai uitat că sunt mereu aici ?

L-am privit, era trist, mi-a atins ochii și mi-a șoptit ceva cunoscut_ ” Oamenii se împart în două categorii : cei care caută sensul vieții fără să-l găsească și cei care l-au găsit fără să -l caute.”

Emil Cioran .

Dinu …

Dacă aș fi noapte…

„Nu sunt poet, nici nu știu dacă aș îndrăzni să scriu o poveste, sunt doar omul care zboară deasupra norilor.

Îți spun doar că ….

Dacă aș fi noapte, te-aş înveli în straie de stele, dacă aș fi vânt aş pluti ușor ca un cânt celest în jurul tău, aș alunga toate amintirile tale cu stropi de ploaie, dacă aș fi astrul nopții, te-aş cuprinde în strălucirea lui…

Atunci poate, aș aduna în mâini tremurânde sufletul tău încătușat în amintiri trecute, de teamă să nu-l pierd…

Te-am așteptat, te voi aștepta…

Nu ai înțeles că ochii mei au culoarea universului? Este universul pe care -l prețuiești. Ești gândul meu când zbor, și când văd zorii…

Mă întorc în curând, și te voi înveli cu albastrul ochilor mei,să nu te pierd în alte anotimpuri… „

Dinu

Am citit-o ca pe o poveste sosită dintr-o stea. Am privit cerul în noapte, undeva sus, printre stele, clipeau luminile unui avion. Atunci mi-am amintit unde l-am văzut zambindu-mi prima dată…

Dinu..mi-e dor de aripi !

Necunoscut în noapte…

„Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă !”_ Nichita Stănescu

Sunt imagini, vise care mor în toamnă.

   Compasiune, descompunere, uitare… În culorile frunzelor , se oglindesc florile adormite ale verii. Uitare. Nici acum nu știu concret ce aș dori să uit. Aș dori să spun că știu, deși nu doresc. Să nu mai fie noiembrie umbrit de fața mea palidă, un noiembrie în care am paşit tristă, un noiembrie de care mi-e teamă. Am fost un chip care călătoream cu fața palidă, cu sufletul îmbălsămat în negru… drumul lung către gropi negre, reci, morminte, îngeri, chipuri inerte… Noiembrie se configurează în alt plan, trist, obosit în amintiri care nu au puterea să pășească spre uitare. Uitare ? Frunze uscate, mototolite în galben, zboară în vântul cu foșnet oftat. Copaci gri, vitrine cu botine, pălării, umbrele, stropi de ploaie mărunți cu sclipiri diamantine, picurând pe vitrine fumurii. E ora 23, și acustica clopotelor sună clar în noapte… Se spune că e bine să asculți ciudata simfonie a vieții, să zâmbești chiar și distorsiunilor ivite în cale, e ușor ?, e greu ? Nu știu. În absența luminii se aprind lumânări, am șoptit către copacii întunecați….

– Te-am căutat ! Cu cine povestești în  șoaptă ?

   A trecut ceva timp de când nu l-am văzut. Cu părul negru răvășit de vânt, chipul cu ochii albaștrii, m-a privit zâmbind. Mi-a ridicat umbrela căzută lângă copacul gri și i-am simțit mâna caldă pe fața plină de picurii ploii. Frumos, nici înger , nici demon. Am îndrăznit să-i spun.

– Nu ești nici înger, nici demon, nu-i așa ?

– Sunt ce alegi tu să fiu, pot fi prezentul care îți cere să uiți. Îți amintești ? Ultima dată am urmărit pașii tăi în august, în timp te-am pierdut. Atunci am numit întâlnirea miracol, acum trebuie să înțelegi că este realitate. De ce alergi mereu către noiembrie-amintire ? Tenebrele nu ajută.

   L-am privit curioasă printre stropii de ploaie, am înțeles atunci intensitatea privirii… Mi-a prins mâna cu blândețe și am paşit în noapte, ascultând șoaptele frunzelor triste. A început să-mi vorbească încet, cuvintele aveau o magie neașteptată…. Mi-a atins ușor încheietura mâinii și a zâmbit.

– E…târziu, am spus repede, încercând să alung ceva care seamăna a bucurie.

– Târziu ? Nu, abia acum este inceputul unui miracol. Te-am regăsit. Îți ascult vocea, o simt în interiorul meu, tu ești sensul căutărilor mele, nu mă poți opri, nu poți opri bucuria…

   Ce toamnă…

 

Necunoscut în noapte…

Au trecut  două zile….

Au trecut  două zile de când în  noaptea  întunecată, i-am auzit pașii în urma mea.O privire hrănită de astrul nopții, m-a privit  iscoditoare . Cu o forță incendiară a alungat cu repeziciunea unui fluviu rațiunea. Am simtit-o sfredelitoare, stranie.

Atunci privirea de un albastru  intens mi-a povestit ceva  ciudat. Similitudini. Fotografia unei femei  fermecătoare și brățara, aceeași  brățară pe care  o  port de ceva vreme.

Au trecut două zile în care am încercat  să  uit cele întâmplate. Privirea, brățara..

Am ajuns acasă ca de obicei târziu, pe aceeași alee cu pavajul spălat de ploaie, cu gândul către ziua în care furtuna a curățat cu tunete și fulgere strălucirea zilei de vară, stingănd zările aprinse de soare. Eram eu și vibrația nopții. Am scos înfrigurată cheile și mi-am văzut încheietura mâinii. Nu, brățara nu o aveam. Sigur am uitat-o acasă.

– Ai uitat brățara ?

Ca o atingere ușoară de vânt, șoapta a străpuns liniștea nopții. Am privit uluită mâna întinsă către fața mea. Ochii albaștrii întunecați de umbrele nopții, m-au privit intens, întrebători. Ne priveam fără răspuns, o interacțiune nonverbală în  lumina palidă a nopții. Am încercat să înțeleg complexitatea privirii lui. Un fulger uitat de nori a străpuns  cerul, amintindu-mi de noaptea în care l-am întâlnit prima dată.

– Nu-ți fie teamă, deși poate ar trebui; în general oamenii se pot întâlni întâmplător în nopți întunecate sau…

– Sau ce ?

– Sau..nu ! Poate e timpul să  înțelegi că voi călători de fiecare dată când pașii tăi vor străbate aleea .

– De ce  apari la aceeași oră?

– Este ora ta, ora nopții în care ochii mei îți citesc gândul. Nu te speria, nu vreau  decât să-ți păstrez pentru  câteva minute imaginea.

Poate ar fi trebuit să fiu cuprinsă de spaimă,dar am înțeles că sunt imaginea pierdută din fotografia lui.Am crezut că va încerca să -mi lămurească misterul.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                        Am simțit o atingere  ușoară pe încheietura mâinii…

– Te voi căuta la nesfârșit, până mâinile noastre vor împleti  străluciri de stele, și  atunci  vei înțelege privirea mea..

Poate…

 

 

Fantasme

Noaptea sparge porțile viselor închise cu lanțurile de lumină ale apusului. Apar umbrele care guvernează aproape patologic mintea.Energiile nebănuite ale nopții, se învârt în cercuri iluzorii prin proiecțiile ciudate ale unei realități, percepută dincolo de cuvinte. 

„…l-am văzut sosind, am sperat o clipă doar că va zâmbi așa cum o făcea adesea,  ușor malițios. Nu, nu a zâmbit. A apărut tăcut, m-a privit cu tristețea omului sosit parcă din alt veac, a popsit cu obișnuita-i eleganță aristocrată,  în fotoliul. M-a privit îndelung tăcut, un chip frumos, fără cuvinte. Și l-am văzut plecând, pierzându-se în noapte,  pe o alee cu luciri lunatice după o ploaie de vară. Fără cuvinte, i-am strigat numele în noapte. Părea obosit, obosit poate de atâtea zboruri cu neguri sub aripi Frumos, tăcut și obosit. Știa, știa că privirea mea va fi aripă desprinsă din suflet, care-i va atinge urmele pașilor pierduți în noapte. Am privit, oglindă pustie, suflet trist la țărm de noapte….”

   Am privit micul înger prins în rochia îmbrăcată …era un dar.

  Născuți în tenebrele nopții, monștrii  de neguri,  se risipesc spulberați de magia îngerilor…

…A.G.

Pulbere de cuvinte…

…fac parte dintr-o carte cu o pagină desprinsă. Culeg cuvintele pierdute și le așez în altă poveste. Au altă formă, le privesc uimită, poate imperturbabila aură a lunii aduce un sens inexplicabil sirului de cuvinte obosite. Par a fi transcrise de cineva necunoscut, care-mi stă alături, sosit dintr-o moarte temporara, un pelerin obosit. Solemnitatea cerului imprimă dimensiuni și sensuri ciudate cuvintelor din pagina desprinsă. Șiruri strâmbe de cuvinte dansează haotic.

Îngeri și demoni căzuți din Paradis și Infern. Îmi simt părul răvășit de o atingere rece . E ora 4. Mă trezește zgomotul prăbușirii unui înger.

Pulbere de cuvinte. Un vis, a fost doar un vis.

Imagine : MaRia

Miriam și muntele

Dacă a fost liniștită toată ziua, am bănuit că spre seară Miriam se va „răzvrăti” într-un fel specific ei. Am ieșit pe terasă sa privesc apusul care acoperea muntele.     Aduceam…

Sursă: Miriam și muntele

Miriam și muntele

Dacă a fost liniștită toată ziua, am bănuit că spre seară Miriam se va „răzvrăti” într-un fel specific ei. Am ieșit pe terasă sa privesc apusul care acoperea muntele.     Aduceam…

Sursă: Miriam și muntele