Je veux redevnir petit…


 

Trece prin fata mea un cortegiu de personaje mascate in zambete strambe si false. Am devenit precauta, treaza intr-o realitate in care oamenii mereu doresc cu inversunare impliniri de tot felul.

Viata pura nu poate fi captata in imagini si cuvinte. Am ales sa fiu singura intre astre pentru ca doar in imensitatea stelara ma regasesc.Acolo exista copilul vlastar, inocent calatorind intr-un echilibru sigur printre ape,paduri,pasari,spargand invelisul pamantului.Am continuat zborul pierzand in drumul meu cate o pana,o aripa…pana am dvenit doar un fulg alb catre Calea Lactee.Imensitatea drumului strabatut fara aripi printre astre imi acorda dreptul sa visez copilul din mine.                                        Imbratisez de acolo pamantul si uit de existenta oamenilor cu masca.

Si eu am o masca.

                                                                                                                                                                    O pierd in zborul infint.

Dimineata …da, dimineata imi gasesc masca , o asez cu grija pe chipul (ne)pamantean si cobor lin spre realitate…

Sunt oameni care in noapte viseaza,iubesc in versuri cu intensitate (si asta ma amuza :)) ,au trairi pe care nu le inteleg..nu,nu judec pe nimeni,doar ca eu nu fac parte din lumea lor….poate asa isi implinesc destinul dorit.Cine stie ?

Eu vreau si sunt in noapte doar „copilul astral” cu parfum de crin alb aparuta din padurea cu ferigi salbatice…

 

fata cu ferigi</p>
<p> Google

Miriam


 Neanteleasa in noaptea plina de praf stelar, Miriam se intreba de ce nefericirea este de fapt o fericire ascunsa.

Gandul fugea printre coliziunile galactice. Un nor de praf fierbinte   invaluia amurgul verii.Inserarea era o metamorfoza vizuala pentru Miriam.

      Obicei ciudat….                   

Seara,vara,terasa ,muntele vazut din departare avea configuratia unui castel parasit,gri,fara umbre.

Astepta in liniste cu ochii inghetati in timp, printre efectele de praf stralucitor…poate a explodat o stea ?

Albastru adanc al cerului stralucea cu efecte de conffeti reflectorizante.Miriam a ramas agatata in asteptare catre stralucirea stelelor.Clipeau ?

Atunci a inceput povestea…

Exista undeva dupa dealul cu povarnis de pietre ascutite o campie, numita de localnici „Satu’ batran”. O pajiste mare cu urme adanci in pamantul uitat de vreme. Poveste fara sfarsit. Putini batrani au ramas spre aducere aminte despre locul de unde s-a format comunitatea.

 

CRINUL


CRINUL

Sunt seri in care imi adun in minte imagini nestirbite de umbrele uitarii.
Am uitat pentru o vreme ca eu am ramas aceeasi. Sunt copilul uitat de timp.
De ce crinul ?
Pentru ca a ramas profund in mintea mea gradina cu alei de crini,de crini albi de padure.
Nu ma identific cu floarea crin doar ca in amintire a ramas stingher cu miros venit din alte lumi CRINUL.
Nu sunt “fata crin”,”copilul crin” sunt doar copilul prins in vraja parfumului.
Am asteptat lungile seri de vara sa trec usor,fara sa-I ating,sa nu stric splendoarea maretiei lor. Doar i-am privit.
Nu imi amintesc vremea petrecuta in lumina lunii , ghemuita in mijlocul lor.
Eu doar i-am admirat . Stiam ca si ei stiu cat farmec au. Ma priveau nepasatori si mareti, albi, imaculati.

Sagetati de lumina selenara aruncau unde de parfum in jurul meu.
Nu exista cuvinte care sa imprime imaginea serilor mele cu misterul care patrundea in mintea mea. Atunci am realizat ca eu si crinii suntem singuri in UNIVERS.
Eram un chip ghemuit ,imbalsamat cu alb de petale si parfum .

PENTRU MINE SINGURUL PARFUMIER A RAMAS CRINUL.

 

 

 

 

Fragii din campia fermecata


          Privesc cu ochii plecati spre iarba cautand printre firele de iarba fragi,fragii de padure.Undeva jos in campie bunicii adunau fanul uscat.

E vara.Avem fiecare din noi aroma fragilor.Pentru a cata oara eram acolo ?

    Nu imi amintesc.Stiu doar ca aerul avea miros de padure,fan si fragi.Doar ca...acolo in campie era si un cires.Negre.Acolo doream sa ajung.Am fugit in vale prin mirosul de fan cosit catre copac.

    Da ! Atunci am vazut...spre seara in toata splendoarea campului era doar un singur loc unde iarba nu avea voie sa creasca.Nu are voie ? De ce ? Bunica mi-a raspuns bland:"Mio,acolo noaptea danseaza ielele."

Pamantul e batut in noapte de pasii in dansul nevazut de oameni al ielelor.Nu stiu nici acum cum arata misterioasele in dansul lor sub lumina blanda a astrului noptii.Doar imi imaginez ca sunt fapturi minunate,imbracate in rochii diafane ...dansand usor ca niste fulgi in campia mea fermecata.

  ... mi-am dorit sa raman acolo...doar o clipa sa le vad...

Nume (obligatoriu)
Email (obligatoriu)
Sit web
Comentariu (obligatoriu)
Trimite


 

   "Nu ai voie sa le privesti " a spus bunica ,vei fi fermecata !

....au ramas in amintiri fapturile diafane dansand in cercul lor misterios...

 

Strang amintiri…


Culese din amintiri

Adun in buchet cu miros pamantean de crini de padure amintiri..



    Daca vorbesc la prezent exista motivatia ca pentru mine exista spatiu,timpul a disparut. Rochita visinie de catifea cu mici floricele aruncate in coronite colorate pe poala inviorau oarecum imaginea mea. Era importanta rochita ? Nu! Parul lung, rebel flutura umed sub cascada pe care o priveam uimita…Asa arata apa ?

Ciudata !

   Nu imi amintesc timpul cat am stat cu ochii uimiti sub picurii pe care ii simteam pe gene, singura, mirata, doar eu si cascada..

Ati vazut o cascada ?

     Este splendoarea apei curgand cu sclipiri miraculoase prinse in imaginea unui tablou nepictat,ramas doar in privirea mirata a fetitei in rochita visinie.Obiceiul de a ma opri acolo unde oamenii mari trec obositi de drum si praful verii era legata de dimensiuni...de ce era atat de vulcanica,parea amenintatoare si totodata fermecata in viziunea mea.Dupa asa numitul timp ,asteptam in spatiu,nemiscata sa stiu unde inceteaza vuietul apei si cand incepe cantul neauzit decat de mine...atunci apa mi-a soptit cu picuri reci : "fetita Crin cu parul lung ,splendoarea mea apatine UNIVERSULUI,cei care ma vad cu privire inocenta imi cunosc cantecul si povestea, nu sunt o amintire din trecut sau viitor sunt tabloul etern..."

  Spre seara am dorit sa plec la cascada…era spatiul meu neanteles …

De atunci stiu ca exista apa in cascada a carei cadere are un vers pe care nu il pot descifra, poate aveam cu mine crinii din gradina a caror parfum l-am dus cu mine acolo…amestec de floare, inocenta, sclipiri intr-o dimineata de vara..spatiu fara timp..

 

 

Amurg…


Amurg....

   


      Atunci cand astrul noptii alunga stralucirea clipelor de glorie ale luminii , sa ne oprim o clipa…sa privim spre amurgul fascinant..acolo exista magia imbinarii luminii selenare cu linistea care cuprinde spiritul …e LINISTE, interioara liniste care margineste lumea zilei ,opreste selenar pentru cateva clipe tabloul …cu sclipri de umbre si argint…

Atlanticul in amurg

Atlanticul in amurg

Imagine – MaRia