Revista

Revista


                                                                                                                                               După o zi plină,obositoare  mi-am amintit că vreau să-mi dăruiesc o păpușă.

                                                                      

   Mi-am amintit de Pinocchio lui Carlo Collodi. Nu, nu vreau o păpușă din lemn deși povestea îmi place. Îmi place și Buratino din povestea „Buratino și cheița de aur”, povestea lui Alexei Nicolaevici Tolstoi, inspirată din Collodi.

   Am citit undeva despre artista Marina Bychkova, care a creat păpuși care nu știu sa zâmbească. Când le privești ai senzația ciudată că doresc să-ti povestească ceva anume. Nu sunt statice.

  
  Deși dintotdeauna mi-am dorit ceva mai deosebit, și desigur vorbim acum despre păpuși, greu am descoperit ceva sa- mi placă.
    Am trecut „in revistă”, cică așa se spune :D, plictisită și plictisitoare pentru amicii mei, toată gama papuşărească. Nimic.
     Undeva la parter am găsit o revistă aruncată de cineva care probabil, nu a fost tocmai mulțumit de ea.
    Obosiți de hoinăreala mea, prietenii mei au hotărât să mă pedepsească, târându-mă într-un club mizerabil pentru gustul meu.
    Am înghițit în tăcere „pedeapsa”, deși pana la urmă îmi meritam soarta .
Mi-am amintit de revista aruncată printre ceștile de cafea și am început să o răsfoiesc. Ciudate păpușile din revistă. Mă priveau triste. Mă întreb la ce anume s-au gândit „creatorii” fețelor triste. Am închis revista. Știu doar că nu o voi lua cu mine. Și sigurrr 🙂 nu mai vreau păpuși. Nu ca cele din revistă…

Imagini: Pinterest

   Privite cu atenție, lasă impresia că au avut cândva poate o viață reala…sau o menire ?

    

Publicat de pe WordPress pentru Android

Portalul iertării 


image

 Nu m-am întrebat niciodată unde se găsește cărarea (ne)umblata către iertare. Drum ascuns, drum cu spini sângerii ?
Poate e un portal straniu, dedicat celor cu sufletul pătruns de adevăratul sens al vieții.
În decorul orașului, șters de stropii ploii , trec umbre agățate de umbrele care par ponosite și triste.
Mă aflu în fața unui zid uriaș de întrebări. E sfârșit de noiembrie; perioada de grație pentru întrebări filosofice. Am închis ochii și am încercat să caut în minte visul care a devenit obsesiv. Crucea de argint plutind în ape limpezi.
În jurul meu imaginile au devenit difuze. Am privit fix crucea din subconștientul care păstrează visul.
Portalul nu este un drum.
Iertarea ? Constat că nu am pe cine sa iert. Doar poate…pe mine. Sa adun fragmente de cuvinte uitate în timp și sa le așez pe crucea de argint.
Privesc în jurul meu. În local oamenii vorbesc despre iarnă. Constat că prietenii mei mă privesc mirați de absența mea în conversație.
Zâmbesc.
– Am găsit un „portal către bucurie” !
– Serios ? mă întreabă intrigat G.
Zâmbete amuzate în jurul meu.
– Dacă te poți ierta, găsești sensul vieții. Schimb brusc subiectul , și încep o discuție despre sărbătorile aduse în prag de iarnă.
A fost un vis cu umbre.
Îl voi uita. Nu mai caut. Mintea este un mister care aduna mesajele universului.
” Înfrânge-ti durerea, fii vesel de se poate, căci tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte. „_ William Shakespeare.

image

Publicat de pe WordPress pentru Android

Img : Google 

Sfârșit de toamnă


Pășesc încet …e frig.
Plouă printre sicriele ascunse sub lespezile tăcute. Cenușiu. E doar o singură nuanță. Cenușie. Flori și coroane triste. Crizantele albe, adunate în mâinile mele par brusc ciudate în cimitirul pustiu. Și plouă. Privesc în jurul meu și caut cu tristețe pinul.
Aha,  văd obeliscul. Sunt aproape de ceea caut. Mă mișc cu greutatea omului care se întreabă _” omul apare în lume ca neant ? „, și destinația este aici ?
Așez cu grijă florile pe lespedea rece.
Mă obsedează imagini trecute de toamnă.

image

Noiembrie trist.
Și mă întreb ce se întâmplă după moarte.
Nu am lacrimi, s-au sfârșit atunci,  ultimul drum…au plecat toți în toamnă.

Destine…intre Eliade si Sartre

wpid-wp-1448108464605.jpeg

 

Publicat de pe WordPress pentru Android

Așteptând…iarna


Am întâlnit în drum spre casă pe cineva care așteaptă…
L-am privit o vreme fără să întreb nimic..nici nu cred că aș fi primit un răspuns.
Cred că acolo îl voi întâlni și mâine.
Și mai cred că acolo va rămâne și peste iarnă…

image

Timișoara în imagini 🙂

Publicat de pe WordPress pentru Android

” Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici L(iiceanu). Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură e a sta într-un picior. În fotografie și eu stau într-un picior și el. Dar eu sint pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul. ” _ Constantin Noica.


Pasi in noiembrie trist…


          Pasesc incet, ascultand fosnetul indescifrabil al frunzelor triste din parcul cu sclipiri de toamna. Ma rup de gandurile zilei si caut in culori pastel, amintiri de noiembrie. Il vad zambind. Are acelasi zambet aparte, nonsalant. Merge cu mana in buzunar glumind sarcastisc catre viata. Elegant. Frumos. Imi sopteste amuzat ceva. Un obicei. Ii place sa ma vada zambind. Imi ridic privirea catre el si ma intreb de ce nu ii aud pasii in fosnetul frunzelor. Imi spune cu glas stins sa privesc catre banca pustiita de seara. O privesc si imi agat de gene o lacrima. E banca noastra. E tot acolo tacuta si trista. Ating lemnul rece si lacrima se desprinde din gene. Incerc sa-i vorbesc si glasul se pierde printre aburul serii de toamna. Unde esti ?

  Atunci vad pinul. Si stiu. Esti prins de lespedea rece in alte vremi. In alt Univers. Ai ramas acolo, in vesnicia unui noiembrie trist, langa pinul mereu verde.

   As fi dorit sa-i simt degetele lungi, frumoase atingand culorile toamnei. Mi-as fi dorit sa plece noiembrie din anotimpuri. Atunci asta mi-am dorit. Acum stiu ca pentru el, decembrie a insemnat alt destin.


   Iti daruiesc tristetea privirii in toamna tarzie. Ceata densa a inundat parcul. Imi adun toate lacrimile in mainile reci.

   E frig si plec cautand in ceata umbrele amintirii…

 ” Viata nu asculta de logica ta; imperturbabila, ea isi urmeaza propria cale.” _ Osho