Neuschwanstein_Castelul din poveste


                   As dori sa stiu, sa aflu ce se petrece intr-o carte inchisa, inchisa pentru ca e doar o poveste. Ce se intampla cu povestea ascunsa intre filele aproape lipite de atata vreme, necitite sau necitite pentru ca sunt lipsite de sens. M-a trezit din somn un vis, un vis fara continut pentru ca doar o singura imagine mi-a ramas in minte. O stanca. Ce semnificatie o fi avut ? 🙂

                  Nu stiu, doar ca mi-a amintit de imaginea castelului din povestea Frumoasa din padurea adormita. A, nu ! Nu este vorba despre mine 🙂 Mintea a fugit catre Charles Perrault. Daca exista o stanca, pe undeva in zare se vede si castelul. Bineanteles ca imaginatia a luat-o „razna”, ca de obicei. Si ce daca intru in castel ? Vreau sa aflu…si ele au sosit printre crenelurile castelului, au sosit lasand in urma suieraturile vantului din preajma padurii. Ele, cele trei ursitoare. Pentru ca povestea spune in mod precis ca erau trei. Flora, Fauna si Merryweather. Au sosit acolo cu daruri flora cu frumusetea, Fauna cu vocea neasemuita si…Merry…?

                        Desigur, nu erau doar trei zane in poveste. Micuta printesa a primit doua daruri. Merryweather oare cu ce dar a sosit ? Nu cred ca se stie nici acum :). Pentru ca Maleficient nu a fost invitata…ursitoare rea ! A oprit pana si zborul pasarilor din vazduh si a innegrit zidurile albe ale castelului. A sosit „furtuna neagra” ursind moartea micutei printese : „la cea de-a saisprezecea aniversare te vei intepa intr-un fus si vei muri ” si s-a facut nevazuta. Eiiii…trista poveste mi-am soptit, sa nu ma auda cele trei ursitoare. Drept este ca Merryweather a indulcit pedeapsa, nu ? Toata lumea cunoaste asta, nu ? Desigur povestea este doar o poveste cu un final frumos, printul Philip apare si el in toata povestea. Doar ca eu am ramas nedumerita in finalul fericit stand ascunsa printre printi, printese, ursitoare si tot alaiul regal, intrebandu-ma…

                 Am fugit din castelul Neuschwanstein, am privit cu teama in urma. Nu, desigur nu doream sa raman acolo, era o lume „fermecata”. Si stiu ce mi-a spus demult bunica „sa nu ramai fermecata „. Am privit siraguri de cuvinte pictate in cartea uitata. E doar o poveste Mio, mi-am soptit in taina.

                       Nedumerita ? Da, pentru ca exista o taina acolo. Care putea sa fie darul celei de-a treia ursitoare, ce putea sa-i daruiasca Merryweather ?

                                                                                                                Superbul castel in stil romantic aflat in sud-vestul Bavariei _ Neuschwanstein    (Lebada de piatra).

Castelul din poveste

 

🙂 sa nu priviti pagini uitate…

Anunțuri

Las Ramblas_Palau de la Musica Catalana


       Am considerat tot timpul ca simplitatea inseamna eleganta, doar ca…in fata Palatului muzicii catalane mi-am amintit celebra maxima a lui Ludwig Hevesi :” Fiecarei epoci arta sa _ artei libertatea sa.”

   Palau de la Musica Catalana nu inseamna doar concerte intr-o sala maiestuoasa, inseamna in primul rand o arhitectura deosebita, o imbinare de stiluri arabe si spaniole. E simplu. M-a fascinat. M-am gandit cateva clipe inainte de a ramane efectiv „cu gura cascata” 🙂 sa las in seama criticilor de arta sa aprecieze stilul arhitectural. Palatul l-am descoperit mergand alaturi de cineva drag mie, printr-un labirint de stradute inguste in cartierul La Ribera. E clar. Doar cine cunoaste Barcelona poate sa iti deschida ochii si mintea.

        Sculpturi, mozaicuri, vitralii colorate, trecadis, cornise si capiteluri sculptate…nu puteam sa ma concentrez sa vad ansamblul.Cateva picaturi de ploaie ne-au dus pasii catre o cafea servita elegant in interiorul palatului.

          Atunci am ascultat doar…sala de concerte este singura sala din Europa iluminata in totalitate ziua de lumina naturala. Vedeta salii este luminatorul, fascinant prin forma. Are forma unei picaturi de apa si simbolizeaza soarele. M-am intrebat atunci si ma intreb si acum aflandu-ma pentru a nu stiu cata oara in Barcelona de ce trebuie sa ma regasesc in locuri necunoscute, de ce nu am timp sa vad …de ce ???

              Nu ma mai intreb. Am hotarat ca daca singura mea dorinta este sa zbor mereu intre cer si pamant spre destinatii necunoscute, asta voi face ! 🙂

               Palau de la Musica Catalana este opera arhitectului Lluis Domenech i Montaner iar constructia a durat trei ani (1905 – 1908).

   …astazi doar atat..vreau sa revad Mediterana 🙂 ….si mi-a spus „avem timp” :)…cred ca are dreptate !

Despre



” Fixează- ți cursul după o stea și poți naviga pe orice furtună” spunea Leonardo da Vinci.

      Eu…cred că 🙂 dar parcă are importanță ce cred eu ?

      Ei bine, asta este. îmi cunosc spiritul, călătoresc în noaptea stelară. Nu voi renunța să caut mereu în Univers misterul vieții. Călătoria între spațiul terestru si Univers este fascinantă!

        Acum aștept…aștept următorul zbor cu avionul. Ocolul lumii în avion este un vis. Poate doar eu îmi doresc imposibilul… 🙂

        Nu am „veleități” de scriitor, doar că am și eu locul meu, aici, neînsemnat,  locul unde îmi adun amintirile și le voi duce cu mine departe în destine neștiute încă…

Aleg…


Aleg sa fiu trista…sau nu !

Trebuie sa aleg drumul. Ma intreb care drum cand in fata mea exista unul singur.Revad imaginile din trecut.Ploua, o ploaie usoara de vara.Constat ca sandalele ma deranjeaza in fuga mea prin ploaie. Alerg cu ele in mana.Asa e bine.Sunt fericita cu ochii plini de stropii care cad nesfarsit peste toata terasa.Herculanele este o statiune trista cand ploua.Eu de ce eram fericita coborand desculta, cu rochia lipita de mine fugind pe scarile terasei cu sandalele in mana.Poate aflu acum.

   In ziua aceea am ales sa merg singura, fara prieteni la film.L’Arbre de Noel…rand pe rand in fuga mea se declanseaza scurte secvente din film.A fost primul film la care am simtit o lacrima care mi-a ars obrazul.O relatie emotionanta intre un tata si un fiu.Un copil care moare inainte de a ajunge adolescent.Incet un copil se stinge langa pomul de Craciun….ploaia mi-a sters veselia din ochi.

       Intrebari fara raspuns.Ce poti face cand din cauza unui incident nefericit un copil mai are doar cateva luni de trait ? Acum stiu. Nimic. Caderea in moarte langa pomul de Craciun a fost dureroasa.Staruinta tatalui de a aduna in cateva luni bucurii nenumarate au ramas poate inutile.

       Sfarsitul a stres tot.Surasul meu in plina vara cu ploaia calda s-a risipit…

        Am ajuns acasa. De ce as povesti despre ceva ce doar eu am aflat ?

        Am aflat ca bucuria se poate schimba in cateva clipe in tristete…sau nu, nu doar daca nu imi amintesc fuga prin ploaie. Poate eram fericita doar ca ploaia a stres lacrima…

          Nu exista alternative in alegerea drumului.Exista clipe de tristete sau de fericire…sau nepasare.Am aflat.Viata e clipa pe care o traiesc acum.E un spectacol cu un singur actor.Eu sunt actorul. Nu exista carari…nu aleg carari, aleg sa traiesc.Am inteles valoarea jurnalului zilnic al calugarilor din Himalaya.Este o practica extrem de importanta pentru descoperirea de sine.

          Viata poate fi o sarbatoare de Craciun trista.Asa am perceput viata atunci, in vara cu ploaia calda. Anotimpuri. Au trecut repede. In iarna tatal meu mi-a adus, ca de obicei in ajunul Craciunului un brad argintiu.Seara licarul flacarilor din teracota dansau in lumini jucause pe peretii camerei mele.Am privit pe geam fulgii de nea, cadeau lin imbracand incet dealurile.Bucurie. Miros de brad si iarna.

               Actor in rolul principal, aleg sa fiu fericita in scenariul vietii mele.

                ” Nu cunosc nimic mai incurajator decat capacitatea omului de a-si innobila viata prin efort constient.Sa pictezi un tablou ori sa sculptezi o statuie si sa creezi astfel cateva obiecte frumoase, inseamna ceva.Dar cu mult mai glorios e sa sculptezi si sa pictezi atmosfera si mediul prin care privim.Putem face asta din punct de vedere moral.”_Henry David Thoreau

Pentru voi :Adri&Dia

          

Tabloul maretiei


” Nu vom inceta niciodata sa cautam.Iar la sfarsitul tuturor cautarilor,vom ajunge acolo de unde am pornit si vom cunoaste locul pentru prima oara.” T.S.Eliot

     Stau agatata cu ochii plini de stele cu obrajii colorati in pulberea alba a noptii.  

        Ma intreb de ce oamenii doresc sa „straluceasca” prin „ceva anume” cand exista frumusete in UNIVERS.Este doar gandul si intrebarea mea adresata potentialului extraordinar stelar.Imi amintesc de Heraclit care considera „cosmosul” intr-o „neodihnita miscare”. O miscare tacuta? Am devenit (ne)heraclitica in contemplare. M-am transformat intr-o imagine decupata din tabloul unui pictor necunosct, lipita in tabloul noptii.Traim intr-un solar propriu, avem convingeri marete , ma intreb unde se termina aceasta pretuire pentru maretia noastra, maretie care se se transforma brusc in superficialitate. Ne lovim oare,  macar o secunda de zidul maretiei noastre?  

            „Totul e apa” a spus Thales.Asta ma trezeste din nemiscarea contemplativa a noptii .Ma „decupez” din imaginea tabloului stelar, ca un copil suparat pe stelele care i-au luat visul frumos.A fost doar un vis,am plutit fara aripi in misterul stelelor…

      Am fost in tablou poate doar o secunda si m-am avantat spre macrocosmos, iscodind cu privirea inocenta intrebari fara raspuns.Am fost pentru cateva clipe prinsa in vraja maretiei cosmice…nu sunt decat un „destin” omenesc, fara maretie…   

        Am plecat cu un cateva fire de flori stranse in mana de copil, pasind timid prin iarba umeda, lasand in tablou doar trunchiul mutilat al copacului care m-a gazduit in noapte.    

          Stiu ca locul meu este acolo…contempland nemurirea universului…