Revista

                                                                                                                                               După o zi plină,obositoare  mi-am amintit că vreau să-mi dăruiesc o păpușă.

                                                                      

   Mi-am amintit de Pinocchio lui Carlo Collodi. Nu, nu vreau o păpușă din lemn deși povestea îmi place. Îmi place și Buratino din povestea „Buratino și cheița de aur”, povestea lui Alexei Nicolaevici Tolstoi, inspirată din Collodi.

   Am citit undeva despre artista Marina Bychkova, care a creat păpuși care nu știu sa zâmbească. Când le privești ai senzația ciudată că doresc să-ti povestească ceva anume. Nu sunt statice.

  
  Deși dintotdeauna mi-am dorit ceva mai deosebit, și desigur vorbim acum despre păpuși, greu am descoperit ceva sa- mi placă.
    Am trecut „in revistă”, cică așa se spune :D, plictisită și plictisitoare pentru amicii mei, toată gama papuşărească. Nimic.
     Undeva la parter am găsit o revistă aruncată de cineva care probabil, nu a fost tocmai mulțumit de ea.
    Obosiți de hoinăreala mea, prietenii mei au hotărât să mă pedepsească, târându-mă într-un club mizerabil pentru gustul meu.
    Am înghițit în tăcere „pedeapsa”, deși pana la urmă îmi meritam soarta .
Mi-am amintit de revista aruncată printre ceștile de cafea și am început să o răsfoiesc. Ciudate păpușile din revistă. Mă priveau triste. Mă întreb la ce anume s-au gândit „creatorii” fețelor triste. Am închis revista. Știu doar că nu o voi lua cu mine. Și sigurrr 🙂 nu mai vreau păpuși. Nu ca cele din revistă…

Imagini: Pinterest

   Privite cu atenție, lasă impresia că au avut cândva poate o viață reala…sau o menire ?

    

Publicat de pe WordPress pentru Android

Publicitate

Portret in noapte

Portret in noapte.

Strang amintiri…

Culese din amintiri

Adun in buchet cu miros pamantean de crini de padure amintiri..

---

---

    Daca vorbesc la prezent exista motivatia ca pentru mine exista spatiu,timpul a disparut. Rochita visinie de catifea cu mici floricele aruncate in coronite colorate pe poala inviorau oarecum imaginea mea. Era importanta rochita ? Nu! Parul lung, rebel flutura umed sub cascada pe care o priveam uimita…Asa arata apa ?

Ciudata !

   Nu imi amintesc timpul cat am stat cu ochii uimiti sub picurii pe care ii simteam pe gene, singura, mirata, doar eu si cascada..

Ati vazut o cascada ?

     Este splendoarea apei curgand cu sclipiri miraculoase prinse in imaginea unui tablou nepictat,ramas doar in privirea mirata a fetitei in rochita visinie.Obiceiul de a ma opri acolo unde oamenii mari trec obositi de drum si praful verii era legata de dimensiuni...de ce era atat de vulcanica,parea amenintatoare si totodata fermecata in viziunea mea.Dupa asa numitul timp ,asteptam in spatiu,nemiscata sa stiu unde inceteaza vuietul apei si cand incepe cantul neauzit decat de mine...atunci apa mi-a soptit cu picuri reci : "fetita Crin cu parul lung ,splendoarea mea apatine UNIVERSULUI,cei care ma vad cu privire inocenta imi cunosc cantecul si povestea, nu sunt o amintire din trecut sau viitor sunt tabloul etern..."

  Spre seara am dorit sa plec la cascada…era spatiul meu neanteles …

De atunci stiu ca exista apa in cascada a carei cadere are un vers pe care nu il pot descifra, poate aveam cu mine crinii din gradina a caror parfum l-am dus cu mine acolo…amestec de floare, inocenta, sclipiri intr-o dimineata de vara..spatiu fara timp..