Pășesc încet …e frig.
Plouă printre sicriele ascunse sub lespezile tăcute. Cenușiu. E doar o singură nuanță. Cenușie. Flori și coroane triste. Crizantele albe, adunate în mâinile mele par brusc ciudate în cimitirul pustiu. Și plouă. Privesc în jurul meu și caut cu tristețe pinul.
Aha, văd obeliscul. Sunt aproape de ceea caut. Mă mișc cu greutatea omului care se întreabă _” omul apare în lume ca neant ? „, și destinația este aici ?
Așez cu grijă florile pe lespedea rece.
Mă obsedează imagini trecute de toamnă.
Noiembrie trist.
Și mă întreb ce se întâmplă după moarte.
Nu am lacrimi, s-au sfârșit atunci, ultimul drum…au plecat toți în toamnă.
Destine…intre Eliade si Sartre
Publicat de pe WordPress pentru Android
Maria 