Requiem in November

 Am sufletul „funerar veșmânt „, nu mă mai întreb de ce noiembrie mă duce mereu la Bacovia . Astăzi a fost Bacovia ,  în tot și în toate . Suflet gol, copacii triști m-au privit  cu frunze uscate , plutind trist în bătaia vântului . 

Pribeag în noiembrie , mi-aş dori să fiu vânt , să înțeleg vuietul lui . Nu, nu e durere, e o tristețe pe care nu pot, cred că nici nu doresc să o alung. Apasă cu duritate pe tot trupul meu înghețat . Mă privesc în vitrinele nepăsătoare , văd doar un chip cenușiu , etern rătăcitor . Simt stropii ploii alunecând pe fața fără urme de viață .  Am pierdut zâmbetul . Nici nu îl vreau . Când se va sfârși noiembrie , îmi voi îmbrăca veșmânt alb și mă voi prăbuși în nori de zăpadă..să uit. Sunt doar un suflet fără noiembrie , un suflet înghețat în lacrimi transformate în ace de gheață , dure .. Cui îi pasă ? Mie nu, ar trebui să întreb Universul de ce m-a trimis aici în noiembrie . Nu mai vreau răspuns . Am rămas o vreme cu privirea agățată în mișcarea tristă a unei frunze, pe care vântul o arunca în zbor trist către pământ . 

  Am fost cândva un copil fericit .