MIRIAM 1

În liniștea iernii, citeam așezată în fotoliul bunicii pagini îngălbenite de vreme din Faraonul lui Boreslaw Prus, lângă șemineul care insufletea tablourile cu imagini din alte vremi.

 

Miriam a năvălit în cameră cu genele albe, brumate de gerul de afară.
– Miruna, e friiig !
Ne-am împletit mâinile, erau înfrigurate.                                                                        – De ce nu zâmbești ? Tu zâmbești mereu.
Nu știam ce sa-i răspund. În jurul meu totul era trist.Masa ovală, fotoliile cu tapiseria în culorile toamnei, tablourile a căror poveste nu o mai știam.
– Miriam, mi-e teamă să nu pierd amintiri !
Am coborât sa aduc ceaiul nostru preferat. O combinație de arome ușor înțepătoare de ghimbir, coji de lamai, portocale și frunzulițe de rozmarin.
Miriam îmbrăcată în halatul meu albastru cu fulgi de nea, privea ghemuita pe un fotoliu la ninsoarea deasa. Am avut sentimentul ciudat că eu sunt acolo. Eu sunt Miriam. Si-a întors privirea întrebătoare către mine.
– Miruna, de ce ninge ?
– Pai…e iarna.
– De unde vin fulgii ?
– Din nori, Miriam. Se formează din vaporii de apă, care se transforma în gheață în interiorul norilor.
– Și de ce nu le place să rămână acolo ?
Era prea mult. Am aruncat cartea pe fotoliu.
– Nu știu, Miriam !!!
M-a privit tristă. Am coborât sa aduc lemne.Ningea cu fulgi mari.
Am rămas surprinsă. În cameră zăcea pe un fotoliu un vraf prăfuit de cărți iar Miriam dispăruse. Era un obicei să facă asta.

Am început să o caut. Știa asta.
Am găsit-o destul de repede. Îi ghiceam căutările.
– Miriam de ce stai singură pe frigul ăsta în parc ?
– Mi-e frică să nu pierd amintiri, Miruna ! Vreau si eu amintiri.
Nu am nici o îndoială, Miriam îmi citește gândurile….

Publicat de pe WordPress pentru Android