Pasi in noiembrie trist…

          Pasesc incet, ascultand fosnetul indescifrabil al frunzelor triste din parcul cu sclipiri de toamna. Ma rup de gandurile zilei si caut in culori pastel, amintiri de noiembrie. Il vad zambind. Are acelasi zambet aparte, nonsalant. Merge cu mana in buzunar glumind sarcastisc catre viata. Elegant. Frumos. Imi sopteste amuzat ceva. Un obicei. Ii place sa ma vada zambind. Imi ridic privirea catre el si ma intreb de ce nu ii aud pasii in fosnetul frunzelor. Imi spune cu glas stins sa privesc catre banca pustiita de seara. O privesc si imi agat de gene o lacrima. E banca noastra. E tot acolo tacuta si trista. Ating lemnul rece si lacrima se desprinde din gene. Incerc sa-i vorbesc si glasul se pierde printre aburul serii de toamna. Unde esti ?

  Atunci vad pinul. Si stiu. Esti prins de lespedea rece in alte vremi. In alt Univers. Ai ramas acolo, in vesnicia unui noiembrie trist, langa pinul mereu verde.

   As fi dorit sa-i simt degetele lungi, frumoase atingand culorile toamnei. Mi-as fi dorit sa plece noiembrie din anotimpuri. Atunci asta mi-am dorit. Acum stiu ca pentru el, decembrie a insemnat alt destin.

   Iti daruiesc tristetea privirii in toamna tarzie. Ceata densa a inundat parcul. Imi adun toate lacrimile in mainile reci.

   E frig si plec cautand in ceata umbrele amintirii…

 ” Viata nu asculta de logica ta; imperturbabila, ea isi urmeaza propria cale.” _ Osho